Stau si ma gandesc uneori... de ce trebuie sa am atat de putina incredere in mine?
De ce mereu cand cineva imi spune "hai maa, sigur va fi bine" eu trebuie sa spun "daaaa, siguur!", dar sa fiu sarcastica?
De ce mereu cand cineva imi spune ca sunt frumoasa sa fac un "pf" si sa ma simt prost, gandindu-ma ca asa ceva nu poate fi adevarat sau sa spun "da, normal ca sunt superba" doar ca sa maschez cat de putin cred asta?
Dupa parerea mea fetele care par narcisiste sunt mereu, dar mereu complexate. Nu cred ca am auzit/vazut vreo fata care acum sa spuna "i'm sexy and i know it", care sa nu fi spus in trecut "sunt oribila, tu esti mai frumoasa ca mine!". Cuvintele se schimba pur si simplu...
Pentru ca stiu ca oamenii mint. Oamenii nu spun adevarul si niciodata ceea ce gandesc cu adevarat. Oamenii for sa fie cu turma, sa te faca sa te simti bine sau doar sa fie acceptati. Iar minciunile? Personal, stiu f. bine cat de usor este sa minti daca sti sa o faci.
Poate pt ca, de mica, am fost pe locul 2? Desi nimeni nu va sti la ce ma refer sau cel putin nu cei care ma cunosc. Poate pentru ca mi-e frica sa las persoanele sa "ajunga" la mine in asa fel incat sa-mi devina slabiciune. Stiu cum e si asta. Poate pentru ca singura data cand am avut curajul sa las pe cineva sa ma inteleaga, si mai mult, sa simt cu adevarat ceva (pentru a2a oara defapt, asta a fost o greseala.), pur si simplu am cazut in depresie. Nu o sa uit NICIODATA cat am plans in ziua aia, anul trecut, cand a nins pentru ultima oara. Si stiu ca nu mai vreau niciodata sa trec prin asta.
"NO! Don't you ever let a guy get to you like that!"
Poate pentru ca am invatat sa nu mai pun la suflet si n-am mai plans demult, demult de foarte mult din cauza altora.:)
Am vrut sa ma apuc de fumat tocmai din cauza asta, pentru ca nu mai am cum sa-mi descarc frustrarile decat sa o dau dracu de viata, sa imi fac rau si sa-mi bag ceva in toate alea. Stiu cum e ca, atunci cand simti ca efectiv nu mai poti suporta situatia sa vrei sa bei, pur si simplu sa simti asta. Din fericire, am trecut de perioada depresiva in care as fi fost in stare sa-mi fac rau singura si sunt constienta cat de frumoasa e viata daca sti sa te bucuri de ea. Numai ca, mai avem voie sa ne dam batuti uneori, nu? Poate si pentru cateva clipe, atat cat sa nu te ranesti singur dar sa cedezi.
"Society killed the teenager"- foarte adevarat. Gen, mi se pare ca efectiv toate lucrurile care ti se intampla, se intampla prea devreme. Nici nu mai ai timp sa zici ca "vrei sa cresti mare". Persoanele din jurul meu imi spun deja ca am 15 ani si in 3 ani imi voi lua masina aia rosie pe care o vreau de mica. A trecut atat de repede! Eu a trebuit sa am o mare depresie si o mare dragoste la 13 ani, chiar daca, constienta am fost dupa ce am facut 14. Alti copii isi spun te iubesc la nici 10 ani si beau de la 11. Trebuie sa se certe cu parintii de mici din cauza drogurilor, sa creada ca sunt neintelesi la nici 12 ani si sa ajunga sa faca ceea ce nici noi nu facem inca. Si trebuie sa se gandeasca, ca nu sunt perfecti si sa fie luati in bataie de joc de mici. Si sa se obisnuiasca cu lucruri pe care eu deabea acum le pot ignora.
Hai ca am cam deviat dar sunt atatea de spus de la astea. Pana la urma complexele sunt cauzate de cei din jur dar si de ceea ce ii lasi tu sa spuna despre tine sau chiar din cauza ta, pentru ca pui la suflet ca proasta. Ideea e ca, am invatat sa arat ca "ma iubesc pe mine", dar sa cred opusul. Asa supravietuiesti si nu innebunesti, dupa parerea mea. Te prefaci. Te prefaci ca nu-ti pasa. Insa exteriorul nu reflecta intotdeauna interiorul.
Si mai e o problema. Avand in vedere ca ma prefac pentru binele meu, unii m-ar putea nu-mi fake. Dar hei, n-am stabilit deja mai devreme ca am invatat sa nu pun la suflet criticile?:*
Better want something
