Luca.

 Teenage Diary.
"Have you forgoten how you would make me feel when you drag my spirit down?"



Am deschis ochii si am inspirat adanc in timp ce pe fata am simtit ca mi se infiripa un zambet. Pentu o clipa, am avut penibila speranta ca tot ceea ce se intamplase noaptea trecuta fusese doar un cosmar din care m-am trezit. Si toata lumea stie ca, cosmarurile nu sunt  adevarate. Al meu era.
Din nu stiu ce motiv, ma simteam chiar bine. Ca si cum as fi dormit toti cei 15 ani ai mei si acum m-am trezit gata sa imprastii fericirea pe pamant asemenea zanei bune din povesti.
M-am ridicat in fund. Dormisem pe o canapea maro. Uitandu-ma in jur, mi-am imaginat ca asta trebuia sa fie sufrageria apartamentului tipului desi era mai mica pana si ca bucataria din casa mea. Casa mea...
Camera era calduroasa, cu mobila maro, genul acela de mobila ce aducea spre vechi insa se vedea clar ca era nou cumparata. Parea atat de familiar si reconfortant incat am pus iar capul pe perna mare si mov. Am inchis ochii si am oftat. Zambeam iar, simtindu-ma de parca pluteam.

- Inca unpic si puteam sa jur ca ai murit. Am deschis ochii si m-am ridicat repede in fund. In usa statea un tip saten cu par ciufulit. Era destul de inalt si partea aceea perversa din mine nu a putut sa nu se gandeasca cat de bine arata. Zambea.
Am continuat sa stau in fund sprinjinindu-mi greutatea pe maini si privindu-l cu un aer intrebator.
"Toc. Toc"
-Pot sa intru? a intrebat cu un gest teatral.
Am zambit si m-am trantit pe spate, bucurandu-ma de perna mea pufoasa si mov. Am inchis ochii si am inspirat adanc, dupa care m-am uitat la el.
-Ce faci? i-am spus zambind.
Si-a tras un scaun langa pat, s-a asezat si ma privit drept in ochi.
-Incerc sa te inteleg. Acum 12 ore credeam ca iti trebuie consiliere psihologica si aratai de parca iesisei din infern (si nu exagerez). Iar acum imi zambesti de parca ai vrea sa imbratisezi pe toata lumea. A ezitat unpic, dupa care a adaugat. Esti ok?
-Sincer? Habarnam. Ma simt ciudat. ma simt fericita si implinita desi nu inteleg de ce. Parca vad numai floricele. Am spus si am inceput sa rad constienta de faptul ca ma comportam ca o tampita si asta il ingrijora. Ma asteptam sa incerce sa ma faca sa revin cumva la realitate sau sa se dea inapoi. In lco de asta, a spus:
-Ai un ras frumos.
I-am zambit iar.
-Mersi.
L-am privit in ochi si m-am inmuiat cand am vazut ce culoare divina aveau ai lui. Doi ochi verzi atat de frumosi incat puteam sa jur ca vedeam culoarea ierbii sau orice lucru calmant si linistitor.
-Eu...m-am oprit pentru ca nu stiam daca era penibil sa spun asta deabea acum. Eu sunt Andreea, i-am spus intinzandu-i mana ca si cum deabea faceam cunostinta insa fara sa ma sinchisesc sa ridic capul de pe perna.
-Luca, a spus si a intins mana.
Hmnn...Luca.
-Si....care-i viata ta? am spus intrebandu-ma ce altceva as putea vorbi cu persoana care practic ma salvase aseara. Oare ce s-ar fi intamplat daca nenorocitul din masina in fata caruia ma aruncam ar fi fost altul decat Luca? Ala si-ar fi amintit sa apese frana? Am ignorat gandul asta si m-am uitat la tip.
-Hmn... pai, am vreo 18 ani si deabea mi-am luat carnetu'. Primu an de facultate...ah, de ce vorbim asta?
-Nustiu ce altceva am putea vorbi.
Liniste.
-Mda, corect..
-Ce facultate?
-Litere.
-Wow, am spus zambind. Pe partea aia ma cam duc si eu.
A zambit si el dar brusc am simtit nevoia sa schimb subiectul. El mi-a luat-o inainte.
-Tu presupun ca nu esti la facultate, nu? a spus ridicand din sprancene.
Am ras.
-Nu, nu sunt. Sunt in Cosbuc la uman. De-aia ma si duc spre litere. Asta in cazul in care fac facultatea in tara, ceea ce sper sa nu fie cazul.
Se uita curios la mine si zambea incontinuu asa ca nu m-am putut abtine sa nu intreb.
-Ce e?
-Clasa a9a? a zambit iar.
-Da. Ce e??
-Ai tot viitorul planificat.
Am zambit cand am aflat de ce se uita la mine de parca eram de pe alta planeta.
-Mda, sau cel putin ceea ce vreau eu sa fac.
Pentru cateva clipe, mi s-a parut ca ma priveste de parca as fi fost o fata sigura pe sine si nu una care tocmai suferise o depresie din cauza unor mitocani.
-Ciudat cum se aranjeaza totul, nu? Am intrebat ridicandu-ma in fund si simtindu-ma stanjenita.
-Stii, o fata ca tine nu ar trebui sa se lase doborata. Trebuie sa gasesti frumosul in viata. In dimineata asta ai zambit atat de frumos...nu am putut sa ma abtin sa nu zambesc si eu.
Ma uitam la el si mi-a trecut prin minte gandul inocent ca poate el m-ar putea intelege. Apoi, gandindu-ma ca, in ciuda maturitatii de care dadeam probabil dovada si de ceea ce imi doream in viata pentru a fi implinita, nu eram tocmai o tipa...cuminte, am spus aproape soptit.
-Nu sti ce fel de fata sunt.
S-a gandit putin, apoi a spus.
-Atunci, spune-mi.
Am strans patura la piept.
-Nu. Nu vreau ca tu care ai fost atat de dragut si te comporti cu mine atat de normal sa-ti creezi parerea pe care o au si ceialti despre mine.
-Atunci o sa te cunosc singur. Asa cum te comporti cu mine, asa te voi cunoaste. Si sa sti Andreea, pana acum imi placi.
Am zambit iar si m-am trezit ca ma ridic si il iau in brate, gandindu-ma peste ce om bun dadusem si ca, cuvintele lui insemnau pentru mine mai mult decat a insemnat fiecare vorba pe care mi-au spus-o parintii mei, menita sa-mi destrame fiinta si increderea pe care o aveam in mine.