X: Doamne ce exagerat e cuvantu' asta "a iubi", nu iubesti frate, nu ai cum sa iubesti. O sa iubesti mai tarziu...
Dar, pe bune, conteaza?! Conteaza daca am avut prima iubire la 12,15,18 sau 20 si ceva de ani? Si mai important, conteaza ce cred altii referitor la persoana pe care o iubesti, la cum iubesti? Apropo de facebook, ca tot pierd vremea mult pe acolo, gasesc din ce in ce mai des poze foarte dragute sau aa...profunde(ca sa fiu si eu melancolica) si cam acum cateva zile un tip a distribuit o poza foarte interesanta care arata clar ca atata timp cat intre persoanele de acelasi sex, exista iubire, altii pot sa se duca dracu. Atata timp cat intre o fata de 15 ani si un tip de 22 exista iubire, altii pot sa se duca dracu, atata timp cat intre persoane ce au religii diferite exista iubire, altii pot sa se duca dracu. Pana la urma, de ce ar trebui sa intereseze pe cineva ce crezi tu despre iubire sau ce inseamna iubirea pentru tine dar si mai mult, de ce ar trebui tu ca persoana sa te chinui sa explici acest lucru unora care nu fac nimic altceva decat sa judece? O persoana "interesanta" dupa parerea mea, este aceea care stie sa fie spontana, aceea care nu lasa viata sa treaca pe langa ea nici macar o zi si aceea careia pur si simplu nu-i pasa ce cred ceilalti. Pana la urma spune-mi tu, X, care mi-ai zis asta, cat ai de gand sa astepti pana sa te lasi pur si simplu in voia sentimentelor? Ai de gand sa te gandesti permanent "aa eu sunt prea mic(a), n-am cum sa simt asa ceva..", sau o sa incerci sa-ti dai seama daca ceea ce simti este real? Am simtit iubirea pe bune pe la 14 ani, cel putin atunci am fost sigura dupa ce m-am gandit mult timp la asta si adevarul e ca, odata cu acest sentiment, nu ma mai satur sa ma gandesc, sa vorbesc si sa scriu despre acest subiect. Despre cat de genial e sa simti cum ti se intoarce stomacul pe dos sau sa vrei sa te ti de ceva pentru ca ai senzatia ca daca mai faci 2 pasi in fata persoanei speciale, o sa cazi, sa tremuri tot si sa  plangi, sa fi confuz si sa lasi totul afara si sa spui cu voce tare ca iubesti si pe cine fara sa te intereseze cum te privesc altii. Eu inca nu am facut asta pe deplin, inca imi e ciudat si din nefericire, am si pierdut acel sentiment superb. Poti planifica de cine te indragostesti? Poti planifica de dinainte faptul ca intr-o zi, prima ta mare dragoste sa-ti apara pe bune in fata? Si te uiti in urma si te gandesti cat de naiv ai putut fi si cum lucrurile ce pareau importante atunci, ar fi putut fi de 5 ori mai amplificate, mai pline de sentiment. Si te gandesti uneori ca ceea ce ai simtit tu nu a fost nimic in comparatie cu ceea ce urmeaza, cu toata viata pe care o ai inainte si speri sa intalnesti pe cineva care iti va arata pe bune cat de important poti fi TU si care sa te faca sa-l iubesti. Dar nici tu nu te crezi, nu crezi cand te gandesti cat ai plans si fiecare melodie aducea spre el si ca pana si acum uneori te trezesti vorbind despre el si apoi te opresti si in mod teatral incerci sa eviti subiectul, jenata de faptul ca inca inseamna atat de mult. Si ai vrea sa ai pe cineva acolo, care sa nu te mai lase sa te gandesti la el. Asta e iubirea. Sentimentul ala care te lasa praf, fara puteri, care te face ca in unele momente cand te scoli dimineata sa vrei sa plangi si in alte nopti tarzii sa te iei cu mainile de par si sa tipi. Si faci asta, si nu trece. Pentru ca in final, ce e iubirea? O mare dezamagire si daca mai exista persoane care mai cred in ea, sa ma anuntati si pe mine pentru ca inseamna ca au rezistat la ceva ce eu n-am reusit si au rezistat unui sentiment pe care eu il resping.