Uneori stau si ma gandesc cum am ajuns aici. Tu erai totul, erai lumea mea. Erai singurul lucru care ma aducea cu picioarele pe pamant cand totul o lua razna, dar erai in acelasi timp singurul lucru care m-ar fi putut face sa innebunesc. Toate conversatiile noastre ca "cei mai buni prieteni", momentele in care cica "ne spuneam totul"- chiar daca nu a fost asa, nu din partea ta -, momentele in care ne ajutam si ne povesteam. Imi povesteai despre copilaria ta, ma faceai mereu sa zambesc... Momentele de genul asta par atat de departe, parca ma gandesc la alte persoane, niste persoane care nu au pierdut totul si nu au devenit straine.

"Într-o zi te vei trezi și-ți va fi dor de mine. Nu spun că azi sau mâine, la naiba, poate nici măcar peste un an, dar la un moment dat îți vei aduce aminte de mine, involuntar, și abia atunci îți vei da seama că eu nu mai sunt aici, că eu am plecat de mult și că nu te-am mai căutat.. pentru că nici tu nu ai făcut-o."