Oh sorry, same old story.

Sunt momente in care pur si simplu iti vine sa plangi, insa nu sti de ce. Nu stiu daca plang pt timpul pe care l-am pierdut, pt tot ceea ce am pierdut, pt persoanele pe care le-am pierdut. Nici macar nu stiu daca "pierdut" e corect spus. Se spune ca atunci cand ti se inchide o usa, o alta ti se deschide. Dar daca nu vreau sa se deschida o alta? Daca faptul ca am revenit la a fi vechea eu inseamna ca pur si simplu vreau viata veche innapoi, ca incep sa resping orice ar trebui sa mi se para familiar, si totusi imi pare strain. Nu vreau sa pun sentimentele mele si a persoanelor din jurul meu in pericol doar pt ca sunt nehotarata, dar niciodata nu m-am descurcat bine cand am avut totul. Si, din fericire, am avut mereu totul...insa am facut cumva sa nu-mi convina ceea ce am. Sa vreau ceea ce nu am. Iar atunci cand am, nu mai vreau (naspa, nu?). Daca pur si simplu sunt eu nebuna, daca ma plictisesc repede? Sau poate pur si simplu nu am lucrurile/persoanele potrivite. Ceva nu e in regula...si nu vreau sa ma gandesc ce, pt ca atunci o sa incep sa renunt la lucruri/persoane si sa ranesc. Neintentionat, de data asta. Un prieten mi-a spus la un moment dat ca vrea ceva care sa-l provoace in orice ar face, mai ales intr-o relatie. Iar daca nu gaseste genul acela de persoana, mai bine singur. E exact genul de gandire pe care il aveam si l-am abandonat pentru ca am vrut stabilitate. Dar poate asta nu ma caracterizeaza...poate vreau sa fiu provocata, sa am pentru ce sa ma chinui, sa incerc. Nu vreau sa am totul de-a gata. Poate sunt fraiera ca gandesc asa, in conditiile in care orice vreau, am; si poate sunt fraiera ca vreau lucrurile de care toata lumea fuge.

 "I just can't be satisfied."